N-am crezut ca atat de repede-mi voi aminti de ei. Nu regret specialistii taranisti, pe care noi ii credem cam putini, deoarece s-a dovedit ca „actualii” in anumite domenii n-au nici unul. Se bate multa moneda pe grija fata de copiii din tara. Este vorba de copiii cu handicap sau aurolacii, carora li se asigura adaposturi, medicamente si cei necesar. In momentul in care este vorba de copii fara nevoi speciale, de copii normali, de la ei le luam totul, si nu veti crede, dar si aerul care-l inspira si care-i prevazut in diferite legi cum este si Legea 90/1996. Dispretul pentru copii este evident. Dam „lapte si corn” la un milion de copii si doua milioane inghit in sec, indiferent ca sunt de gradinita sau de gimnaziu. Cineva spunea ca aceasta alegere s-a facut dupa nepotul „cuiva”. Am facut apel la fostii specialisti deoarece cu toate ca au „rezolvat” si ei desule, au facut proba ca macar citesc legile. In acest an s-au dublat normele didactice la unii profesori, dar de dublarea de salariu nu vorbeste nimeni, nici chiar liderii sindicali. Cu toate acestea raul cel mare il suporta elevii scolilor profesionale si de ucenici care si-au vazut spatiile de munca si cantitatea de aer ce trebuie s-o respire mult diminuate. Printr-o ordonanta a MEC- ului se calca in picioare noua legi (noua legi) printre care se afla si Constitutia Romaniei, ca sa se ajunga la acea absurditate de ai lua aerul viitorului muncitor. Unii zic ca acest lucru nu s-ar fi intamplat daca si sefii ar avea macar un copil la scoala profesionala. Asa… se vede clar ca „actualii specialisti” nici macar nu citesc legile tarii. Daca este necesara dublarea grupelor de elevi si concedierea a jumatate din ocupantii acelor posturi, din banii aceia de ce nu s-au cumparat scule si mijloace didactice pentru cealalta jumatate de grupa. DE ce n-am dotat cu bancuri de lucru si materiale de instruire. Bani era. Spunea cineva ca: ”daca cumparau bancuri de lucru, in actualele ateliere nu incapeau nici ele ce sa mai spunem de elevi. Ori bancurile ori elevii. Am zis” „Indicatiile pretioase” ne urmaresc continuu si ele vizau ducerea elevilor nepregatiti in productie. Trecem peste faptul ca nici un patron nu-si aroga drepturile MEC - ului, dar nici productia nu-i cea de altadata.. Economia romaneasca n-are 16 milioane de angajati. De abia isi mai trag sufletul vreo 4,2 milioane de salariati, dupa cum se plange Domnul Sarbu. Dar cum sa aveti muncitori ca nu au unde se forma si nici dupa ce-i vom inghesui ca oile la stana. O alta adresa a Mec-ului precizeaza ca acest lucru, dublarea grupelor, se va face numai unde sunt conditii. Cu toate acestea, s-au facut presiuni asupra inspectoratelor si a directorilor de scoli (sa se poata), sa majoreze normele didactice si asa s-a si facut. Deoarece fondurile de salarii pentru acei care au fost disponibilizati deja, nu s-au mai alocat. Indiferent cine va urma la viitoarele batai de joc, este la mintea gainii ca numai muncitorii sunt producatori de bunuri materiale, ceilalti sunt cu mapa si gura. Daca ne purtam dispretuitor cu ei nu-i mai cautati ca singuri „ne taiem craca de sub picioare” lovind chiar in acei care bine-rau construiesc tara si chiar si statuile din tara. Pe de alta parte este inadmisibil sa-i tai omului dreptul sa sufle pentru ca tu n-ai citit o lege. Cine nu sufla moare. Sa nu se cunoasca asta la nivelul celor care dau ordonante?!

Sarutul cel mai dulce (sambata, 23 noiembrie 2002)

      La cea mai profitoare varsta, a adolescentei, nu de putine ori, tentatiile sunt asa de mari, de ispititoare, incat nu stii ce metode sa mai folosesti pentru ati satisface o dorinta, a sparge mai repede barierele artificiale care te tin oarecum departe de multe lucruri, care cu varsta devin obisnuinte. Nu cred ca a fost care va adolescent si sa nu fi gandit macar ca, daca nu toate fetele din lume, o mare parte dintre ele, ar trebui sa-i duca dorul, sa-i poarte numele pe buze, sa fie indragostite de el. (unii duc gandul acesta pana la batranete ”Femei care m-ar fii putut iubi”). Ca nu este asa, e alta poveste.
      Pana la primul sarut toate problemele sunt mai lente, oarecum mai mult se tatoneaza si toate se fac sub un comportament civilizat, fara hartuiri. Nu se stie care-i scanteia declansarii primului sarut, care de regula-l ofera domnisoara, apoi lucrurile se metamorfozeaza si timpul devine cel mai lenes parametru cunoscut. Nu numai ca timpul se deruleaza cu incetinitorul si impotriva noastra, dar incep „carele” de intrebari, la care nu mamica sau taticul trebuie sa raspunda ci ”altcineva”. Cum multe intrebari raman fara raspunsuri, cum de fapt la unele nici nu ni le-am dori, adolescentul intr-o frematare deosebita cauta cu infrigurare recastigarea linistii interioare, acea stare comoda de care a beneficiat inainte de primul sarut si va constata ca sub o forma sau alta, n-o s-o mai aiba niciodata.
      Omul in stari si sanatate este un perdant continuu. Acum oscileaza intre „umilirea” continua pentru a primii un alt sarut, care nu de putine ori este conditionat de diferite evenimente, iar el se vede impins continuu de animalica curiozitate dar si nerabdarea de neostoit a adolescentului di el. Viata-i este deja bulversata. Cu toate acestea el nu este indragostit, „nare nici o fata”, atat ca linistea i-a fost smulsa din piept si a devenit „prizonierul” fetei care „i-a imprumutat” sarutul. De fapt se poate lipsi de ea, doar este curios daca si al doilea sarut este ca si primul, apoi daca se saruta cu alte fete senzatiile vor fi tot alea? Medicii spun ca un sarut scurteaza viata cu trei minute.
      Putini isi mai aduc aminte dar aceasta nevinovata explorare a vietii consuma multe luni din framantata viata a adolescentului. Pe ulita din satul nostru aceasta „macinare” tinea de la Schimbarea la Fata, cand parintii ne permite-au ultima scalda in Somes in acel an si, vedeam pentru ultima data fetele „despuiate” si pana la „pornirea” sezatorilor. Cu toate ca se muncea mul in asa zisele „sezatori”, doua trei care de malai desfacate, cateva caiere de lana toarse de cate-o singura femeie, broderii, impletituri, bice si altele, acestea erau deosebit de tare asteptate.
      Gazda casei unde se tineau sezatorile, trebuia sa se bucure de o incredere desavarsita din partea satului, altfel nimeni nu-i calca pragul, nici la claca nici la sezatori. Tot gazda isi asuma responsabilitatea faptelor ce se vor derula in casa ei, in fata parintilor tinerilor care urmau sa vina la sezatori, tineri si fete care trebuia sa aiba asentimentul celorlalti parinti ai adolescentilor. Nu-mi aduc aminte sa fi venit vreo fata cu un caier de lana si sa-l fi dus inapoi netors, ori sa nu indeplineasca celelalte munci propuse a se face in acea seara.
      Dupa terminarea muncilor urma partea distractiva. Jocurile care se practicau erau de asa natura ca gajul luat de baiat sau fata sa se poata rascumpara prin sarut. Cum iti era norocul. Puteai saruta una doua trei fete…mai rar toate. Cate-o mana de ajutor ne mai intindeau si ele, dar sa nu se sesizeze gazda sau…prietenele. La spartul sezatorii, o fata te conducea afara. Fata cu care te-ai inteles din ochi. Se pare ca sarutul primit „de despartire” era cu totul „altfel” ca cel „executat in public”. In alta seara te „milogeai” sa te conduca alta si asa…Daca fata nu intra dupa 2-3 minute, gazda iesea dupa fata si altadata n-o mai primea la ea in casa, deci…
      Dar nu-i drept ca un adolescent sa se planga. S-a gasit metoda ca sa sarute si ei dupa pofta inimii. Vine seara de Anul Nou. Fetele daca doresc sa stie daca se vor marita in anul ce vine, trebuie sa fure un brat de lemne de foc din vecini. Fetele „se pun la culcare”, dezbracate, doar in camasutele de noapte. La miezul noptii, desculte in mare viteza fug sa fure lemnele.. Baietii ca niste hultani, le prind si le saruta cu patima si drag, deoarece fetele n-au voie sa vorbeasca si nici sa se zbenguie ca de pierd un lemn este ghinion. Doamne, dulce-i viata!!

Domnule Wiesel, (marti, 26 noiembrie 2002)

      Ne-a bucurat vestea reintoarcerii domniei voastre in locurile natale, atat ca o stire cu alt continut, raportata la cele care abunda in ultimul timp, despre saracie, politica si urmarile lor: violente, sinucideri, emigrari si alte asemenea, dar si faptul ca un om de notorietate mondiala isi mai aduce aminte de tara de origine, de fostii sai compatrioti. V-am urmarit intinerarul modul cum si-au exprimat bucuria oamenii care v-au revazut si alaturi de presedintele tarii si bineinteles ca v-am urmarit si excursul dumneavoastra transmis integral de Radio Romania de la inaugurarea Casei memoriale Elie Wiesel. M-a surprins ca tonul vocii dumneavoastra nu era cald, prietenos, in ton cu primirea si pretuirea aratata de acei care v-au intampinat. In timbrul vocii dumneavoastra se simtea un ton de dojana. La un moment dat spuneati: ”Spuneti copiilor vostri ce-ati facut ca ei sa stie…” Din acel moment bucuria ne-a fost eclipsata. De fapt ce-am facut noi, domnule Wiesel? In istoria noastra este consemnat ca inainte de cel de al doilea Razboi Mondial, un grup de indivizi, o banda de ucigasi, au ucis circa doua sute de evrei la Iasi. De unde venea acest grup de ucigasi, ale cui ordine le executau, sunt absolut sigur ca aveti documente certe ca aceia nu erau poporul roman pe care-l il certati acum.
      In satul din care eu ma trag, cu toate ca evreii aveau posibilitatea de-a lua copiilor lor dascali acasa, ei frecventau scoala romaneasca. Copii aceia de evrei, pentru parintii lor erau extrem de pretiosi datorita faptului ca erau a doua pereche de copii, ceilalti fiind disparuti in lagarele mortii, si multi evrei dintre acei care au mai ramas, datorita varstei inaintate nu mai puteau procrea. Si-ar fi lasat Zalel Izidor, Bitispan, Dudi si Mindi, Wais, Rosenffild, copiii lor atat de pretiosi si putini la o scoala impreuna cu copiii unor criminali? Evident ca nu! Tot in acea localitate, principalele activitati comerciale, bancare si chiar de alimentare si sanatate erau detinute de evrei. Toate acestea puteau da animozitati intre oameni dar nimic nu s-a intamplat din ceea ce nu trebuia sa se intample. Oamenii indiferent de natiune s-au unit si ajutat intre ei in perioadele nefaste. Dar toate acestea stiu ca le cunoasteti foarte bine, deoarece s-a dovedit ca pana acum evreii au cel mai bun sistem de informare din lume. Nu cred ca nu stiti ca numitului Zalel Izidor i s-a facut pasaport sa plece in Israel si el la refuzat spunand: ”V-am cerut eu asa ceva? Atunci ce sa fac eu cu ceva ce nu-mi trebuie?” Si a ramas sa moara intre romani.
      Ma intristeaza ca in ultimul timp se orchestreaza cu ori ce prilej fel de fel de denigrari la adresa poporului meu, acum si domnia voastra apasati in acelasi sens pe acei care v-au fost compatrioti. Ce sa le spunem copiilor nostri? Ca ne sunt „restituiti” fel de fel de criminali, cersetori, hoti, care candva „au fost romani”. Ca exista tari care au exterminat populatii, au facut si fac crime impotriva umanitatii chiar si in zilele noastre, nu supara pe nimeni, nu le vede si nu intereseaza pe nimeni. Nu cumva aceasta actiune concertata impotriva romanilor vehiculeaza ideea de-a felia Romania diferitelor state, care nu-si pot gasi buna starea langa noi?
      Am crezut Domnule Wiesel, ca durerea este durere pentru oricine. Dumneavoastra credeti ca pe romanii care au salvat evrei i-a durut mai putin ce au patimit? Credeti ca acele comandouri constituite de evrei dupa razboi, care impuscau in cap parintii copiilor de romani pentru o vina reala sau imaginara, dupa liste venite de la „centru”, erau mai umane?! La asta v-ar putea raspunde, daca mai traieste Domnul Rosenffild Lupu (Farcas), caruia de acea data lui i-a venit rolul de-a salva romanii de gloantele comandourilor evreiesti. Dar cum se vede despre astfel de acte si actiuni nu povesteste nimeni. Linistea ce si-o doreste poporul evreu ne-o dorim si noi si o mai dorim tuturora, dar bine era daca noi n-am invrajbit pe nimeni, sa fim lasati in pace. Viata lunga si sanatate laureatului Premiului Nobel, Domnului Elie Wiesel si pace tuturor!