In acea zi s-a brodit sa avem printre celelalte ore si istorie, ora care de regula alunga copiii de la scoala de frica nenumaratelor date ce trebuiau memorate. Cu un an inainte, o colega de clasa a surorii mele, prin niste metode obisnuite elevilor chiulai, a incercat s-o pacaleasca pe profesoara de istorie. Eleva nu era printre cele „slabe cu duhul”, dar probabil ca ea, in acea vreme sa fi crezut ca-s mai importanti baietii decat istoria si studiul ei era „ca frunza pe apa”. Fiind in clasa a saptea, fetele sunt ”mari” si au probabil si mari probleme in viata lor de 14 ani. Doua lucruri erau certe, in marea ei preocupare de-a termina scoala, numai invatatura n-o preocupa, iar la insistentele profesoarei de istorie, in loc sa de-a dovada de bunacuviinta, a reusit s-o insulte. Profesoara era o femeie mai in varsta, a trait cele doua razboaie mondiale si cutremurul din ’40 din Bucuresti, cand blocul in care locuia dansa s-a dus pur si simplu inspre blocul de vis-à-vis, spargandu-se unul de celalalt. Femeia nu era membra de partid dar era, ceea ce multi au inceput sa ia in deradere in zilele noastre, o adevarata patriota. De fapt nu stiu cum s-ar putea preda istoria unui neam daca nu esti patriot. Cred ca va dati seama ca eram la putin timp de la terminarea ultimului razboi mondial, in chiar anul mortii lui Stalin.
      Profesoara de istorie i-a incheiat media elevei respective, numai ca in acele timpuri se dadeau examene de terminare atat a ciclului primar cat si a celui gimnazial si de fiecare sfarsit de an la scolile tehnice si profesionale. Absolventa noastra, dupa vreo saptamana, mai consultandu-se si cu altii, si-a dat seama ca si-a taiat creanga de sub picioare. Cei mai multi au sfatuit-o sa mearga sa-si ceara scuze, de la doamna profesoara si apoi sa se apuce sa invete istoria. Dandu-si seama ca nu prea poseda cunostinte la aceasta materie, nu s-a dus sa ceara scuze, deoarece considera ca tot n-o va trece, nestiind nimic. A venit si examenul care nu va fi uitat nici de absolventa, nici de profesoara dar nici de elevii care au participat la acest eveniment.
      Absolventa a tras biletul si a inceput raspunsul care curgea foarte frumos, clar si precis. Era de necrezut sa asculti asemenea raspuns din gura unei eleve ce cu greu a scapat de repetentie. De aceea profesoara nu s-a lasat furata de frumoasele raspunsuri si a inceput cu intrebari suplimentare, care practic vizau toata istoria. Absolventa, fara a se precipita isi continua frumoasele raspunsuri. Era incredibil. Profesoara s-a ridicat de la masa si a felicitat-o. La amandoua le curgeau lacrimile si amandoua nu puteau sa se scuze una celeilalte. Cine o cunostea pe doamna Calugaru stia ca acele scuze si lacrimi erau de fericire. Multi dintre fostii ei elevi, la insistentele pertinente ale Domniei sale asupra familiilor fostilor elevi, au devenit oameni pregatiti, oameni de baza in domeniile pe care le-au abordat, cu toate ca pentru o familie de la tara si mai ales una de la munte, efortul familiei de-a „tinea” un copil la scoala era incomensurabil. Sustinerea ei insa era un atestat. Nu vreau sa spun ca au fost putine fost cazurile cand ea le platea cheltuielile fostilor elevi aflati in pregatire in diferite scoli. Noi tinerii aspiranti la marile probleme ale lumii, ne uitam la profesoara noastra ca la o zana care ne vrajea zi de zi. Pentru noi orele de istorie se transformau in basme si legende carora le insufla viata profesoara noastra, doamna Elena Calugaru. Avea si o voce impresionanta care cucerea pe oricine. Daca dansa ni se adresa cu cuvantul „copii”, ne si simteam protejati total, in spatele cuvintelor rostite de dumneaei. Intr-o zi ne preda „lana de aur”. In sala se auzea fosnetul frunzelor prin geamul deschis. Noi, probabil cu gurile cascate, nu receptionam nimic in afara in afara de minunatele peripetii ale argonautilor in aventurile lor spre mult ravnita „lana de aur”, povestite de iubita noastra profesoara de istorie, cu vocea ei atat de calda, de calma si convingatoare. Era atata concentrare la ora ca ni se auzeau respiratiile. Pluteam pe aripile povestilor, cand o explozie extraordinar de puternica, pe unii ne-a trezit, altii au lesinat, iar nu putini urlam de groaza. Dupa ce a trecut valul spaimei, si dupa ce ne-am linistit, ni s-a spus, apoi am plecat si noi sa ne convingem, cum unui camion al Sovromului, rechizitionat din timpul razboiului, i-au facut explozie toate rotile odata. Frica ne-a trecut, dar a noastra parere de rau a fost intreruperea predarii acelei minunate lectii care n-a fost unica, dar dupa acea spaima parca ne era teama sa ne mai lasam furati si purtati de vis. Poate ca daca veneau argonautii si nu sovromistii…Asa ne aducem aminte de-un dascal doamna Elena Calugaru, care s-a bucurat intotdeauna de dragostea si pretuirea fostilor elevi.

Legenda baimareana (marti, 18 februarie 2003)

      Este destul de dificil sa prezinti un mare om, o personalitate marcanta, si daca acesta-i si un mare pictor cu o inima uriasa care parca dadea impuls orasului, este si mai anevoios, deoarece si fara tine il cunoaste lumea destul de bine. Toate greutatile in schimb se estompeaza daca personalitatea pe care o prezinti concitadinilor este un om sociabil, un om spiritual si in ultimul timp un metronom al starilor de spirit contradictorii, de contrapunere, uneori fatis, alteori „batand saua sa priceapa calul” prin glumele si ironiile elaborate, care erau „sarea si piperul” aruncat acelora care numai ei erau obisnuitii ce-si puteau permite sa se impuna. Erau atat de versati in permisivitati si manipulari incat ne impuneau si locul unde sa facem randurile pentru a putea „cumpara ceva mancare”.. Numai ca Mircea nu era persoana pe care „s-o duca cu acadeaua”. Mircea in exteriorul atelierului se comporta ca simplul cetatean al urbei. Lua atitudine ori de cate ori avea ocazia cu toate ca acestea erau sporadice. Dar la asemenea manifestari nu se incurca cu nimeni pentru a nu atrage asupra altora ura conducatorilor, manifestari, considerate de el ca o ofranda oferita concetatenilor in contra partida cu asuprirea politica. El a brevetat lozinca: Jos socialismul!!! Jos socialismul!!! Sa vina comunismul! - lozinca strigata in plin centru civic al orasului, la ora de maxima populare. L-am cautat prin trecutele materiale de propaganda si agitatie emise cu diferite evenimente, pe el nu l-am aflat pe nici unul cu toate ca ani buni a fost Presedintele UAP filiala Maramures, deci persoana oficiala. In schimb este nelipsit din cataloagele expozitiilor nationala si internationale. Conducatorii de atunci aveau grija sa-l tina la distanta. Pornirile impotriva lui nu erau numai din partea autoritatilor pentru ai sanctiona „iesirile”, multi dintre confratii lui manifestau asemenea comportament. Aceste porniri ale confratilor erau manifestari obisnuite impotriva unuia care se comporta ca un adevarat boem si care a afirmat „sus si tare” ca „cine-i pictor traieste din arta”. Nu convenea multora mai ales ca Mircea Hrisca traia din tablourile pe care le vindea. Cu toate ca viata lui n-a fost niciodata linistita, uneori si nu in putine randuri, dupa o vanzare de tablouri dadea de baut plebei baimarene, „reusind” ca in cateva ore sa-si risipeasca munca de cateva luni. Confratii il tachinau cu „maniere de betiv”. Mircea Hrisca era cel mai popular si mai iubit pictor de contemporanii sai concitadini. I-a sosit o invitatie din Olanda sa plece la o tabara internationala ce avea loc acolo. Autoritatile s-au gandit ca a sosit timpul sa scape de el. Sub oarecare motiv o sa-l aresteze si o sa spuna ca a fugit din tara. Mircea Hrisca a disparut. Un oarecare Pop din Baiut a aflat, la pus in masina si i-a facut el „tabara de creatie” pe dealul de Nord al Baiutului. Oamenii se comportau cu el ca si cu ori care membru al familiei lor. N-au fost putine aceste escapade ale lui Hrisca din „fata autoritatilor”. La insistentele ambasadorului Olandei dupa doua saptamani a primit pasaportul si a plecat la acea tabara de pictura capitalista.
Revazand fotografiile cu el, m-am gandit ca meritati si dumneavoastra acel inimitabil si sarcastic zambet care-i marca obrazul acestui neostoit vulcan care a fost Mircea Hrisca si care acum ne-a parasit, trecand Stixul.