Ne-a oferit bunul Dumnezeu, oamenilor din aceasta parte de tara, in fiecare iarna, 66 de zile innourate, fara soare, si vreo 137-182 in restul anului. Daca le aduni constati ca pentru ardeleni nici Soarele nu ne zâmbeste prea mult intr-un an. Dar nu numai Soarele, nici vremurile nu sunt prea binevoitoare pentru oamenii din Tara Ardealului, cum asa de frumos numeste acest tinut Nicolae Balcescu. Poate ca aceste zile innorate in asa o mare perioada de timp, ori poate alte motive, sa ne faca mai meditativi, dupa unii conservatori, dupa altii inceti in gandire. Daca acestea sunt drepte sau nu, vor hotari altii, dar cum pot ei explica acestea daca, un singur judet din Ardeal „a dat” 14 academicieni si nu vorbim nici de Cluj si nici de Timis, judete care au oameni de cultura si stiinta cunoscuti in lumea larga. Suntem tentati sa credem ca nicaieri in aceasta tara nu se gandeste mai mult ca aici si este logic acest lucru deoarece populatia care traieste in acest areal, doreste mult sa traiasca in liniste si pace.       Dar dupa cum vedeti si domniile voastre, acesta-i lucrul cel mai greu de realizat in asta lume si cu toate acestea se pare ca nu se straduiesc degeaba. Oameni rai vor fi totdeauna si raul este usor de facut de catre oricine si de ori ce nemernic, dar a face bine nu-i la indemana oricui.
      Se pare ca in timp se reiau rautatile si lucrurile care au pricinuit dureri si fel de fel de forme de umilire de la unii care peste noapte s-au „trezit” lideri si care daca acum detin o temporala functie politica, se erijeaza in dumnezei, uitand ca maine nu vor mai fi nimic, dar raul facut de ei va ramane.
      Vorbind despre multcontroversatul „certificat de maghiar”, problema-i veche, reactualizarea-i noua. Nu doresc sa fiu sarcastic ori poate sa-i fac gelosi pe altii, dar pe vremuri exista o asemenea „tidula”, dar…pentru romani. S-a intamplat dupa ce Armata Romana se retragea cu lacrimi in ochi din Tinutul Ardealului, retragere impusa de Diktatul de la Viena. „Noua” ordine pretindea ori sa ai certificat de roman, ori te incorporau in armata hortista. Certificatul nu era de loc o bagatela, costa 3000 de pengo atunci, suma care echivala cu pretul unei perechi de boi sau a doua vacute. Zestrea mamei s-a dus pe „certificat”. Dupa fericirea obtinerii acelui document, chiar si la acel pret, a urmat drama. Trebuia continuu sa fie asupra posesorului, altfel „te luau” si te trimetea pe front. Intr-un exces de zel, mama spaland pantalonii tatalui meu, din „certificat” a ramas un bot de hartie scamosat pe care greu se mai distingea ceva. Oameni buni, indiferent cine sunteti, folositi-va de putere spre a face bine, nu a umili pe acei care spera in voi!

O mica speranta (vineri 14 decembrie 2001)

      Cetatea Baii Mari a avut nucleul cuprins intre: Piata Izvoare la Sud, strazile sub forma de arce din apropierea catedralei de pe str. Vasile Lucaciu la Est, Sasarul, raul Sasar la Nord, iar la Vest str. Steampului care se uneste „peste” Gh. Sincai cu str. Andrei Muresan. Sute de ani nu s-a intreprins nimic dincolo de acest perimetru. Interesele comunitatii limitandu-se aici. „Buricul targului” era Centrul Vechi, unde sunt amenajate cateva banci de odihna, si care era oborul sau targul. Pe locul pe care domnii Marchis si Olos au amplasat o caruta, era fantana din care se adapau animalele. Maierii baimarenilor erau minerii masati pe Vaile Usturoiului, Rosie si Dealul Crucii. Recesiunea din ’29-’33 a imbogatit orasul cu inca o colonie, azi Grivita, pe atunci era partea de oras pe care s-au stramutat minerii rodneni care nu mai aveau unde lucra, dupa ce minele lor s-au inchis.
      Anul ’39 coincide cu deschiderea Minei Sãsar si a singurei cianuratii din tara. In jurul acestor obiective Societatea Minera Petrosani, patronul minei, a construit incepand cu anii ’35 zece locuinte de serviciu, nucleul viitoarei Colonie Sasar. In partea de Est, dupa podul de peste Sasar, actualul sediu URBIS, se construieste un cartier al muncitorilor sarmani, cu case facute din scandura, intre care se umple cu rumegus, case care datorita culorii vopselei cu care au fost vopsite scandurile, peretii, primesc denumirea de „casele de ciocolata” (sau csokoladehaz). Intre aceste cartiere de multe ori nu erau nici drumuri de acces. Mai erau cateva case in jurul Phoenix-ului, putine pe str. Fabricii care ajungeau in str. Eliberarii. Pe atunci nimeni nu s-a gandit sa unifice aceste colonii. Primul Cartier construit din nou a fost Lenin. Dupa construirea lui si a lantului de constructii care vor forma Sfatul Popular al Regiunii Maramures se trece si la construirea strazii care va lega Baia Mare de Cluj (pana atunci se mergea spre Cluj prin Somcuta). Gara s-a terminat in anul 1907 si era amplasata pe actualul teritoriu al magazinului Maramuresul. Prin acea gara a venit si Generalul Bertholet dupa incheerea primului Razboi Mondial ca sa stabileasca granita de Vest a Romaniei Mari. De langa Podul Viilor in jos era moara, in spatele ei, prin dosul Baii comunale si mai jos era Colonia Pictorilor cu Scoala de Pictura. In spatele Scolii de Pictura era abatorul orasului. Rememorarea acestor date si imagini, completate cu albia raului Sasar care avea latimi de la 6-60 de metri, fiind plina de meandre si gropi care erau adevarate depozite de gunoaie si mate aruncate de cei de la Phoenix. Strada Iuliu Maniu (Ciocanului) era cu circa 2 metri mai inalta decat astazi pe ea circuland vagonetele cu steril de la Mina Valea Rosie, a carei halde se afla in perimetrul actual al „Buclei” si a Podului „Unirii”. Toate acele zemuiri rosii ce se scurgeau din minele orasului purtate de raul Sasar, dadeau orasului un aspect martian. Aveai impresia in acele timpuri ca orasul nostru era paria oraselor tarii. Peisajul arid, gaunos, rosiatic, scobit de apele Sasarului, mirosurile emanate de scurgerile din mine completate cu cele scurse din abator, afectau psihic pe oricine. Aveam un oras in care oamenii veneau sa castige bani si cu ei dobanditi fugeau fiecare de unde au venit, ca prea erau scarbiti de acest „oras”.
      Pe atunci incredibilul era similar cu sintagma: „Cand voi face baie in „apa” Sasarului”. De catva timp, un bun prieten, un om de-o onestitate integra, mi-a povestit ca in vara si toamna anului trecut, la iesirea raului Sasar din Baia Mare, a pescuit scobari. Pe primii i-a aruncat. Era incredibil, apoi a gustat din ceilalti, apoi spre veridicitate mi-a adus si mie. Un vis de neatins in lunga viata a orasului este pe cale sa se infaptuiasca. Un pic de bine.

Au sosit timpurile (luni 17 decembrie 2001)

      Noua celor care nu ne-au pus in orar religia, au incercat sa ne insufle ca orice credinta este retrograda, mistica si nestiintifica. Cu toate acestea au fost putini romani care nu si-au botezat copiii, ori nu s-au cununat cu preot. Chiar si acei care detineau functii, se casatoreau cu preot in locuri mai putin frecventate de oficialitati, chemand preotul acasa sau se cununau in cladirea s-au casa parohiala. Cei care nu faceau acest lucru, erau poate, dintre acei care erau cu raportarile acestora. Putini eram acei care sa fi vazut o biblie in acele vremuri.
Acum au sosit si Bibliile, dar dupa cincizeci de ani de contestare a Domnului Dumnezeu, este anevoios sa treci brusc la Preamarirea Lui, si nu pentru ca nu s-a dorit, dar te uitai ce efecte dau asemenea comportamente noi ale tale in ochii colegilor, a cunostintelor tale. Am fost cutremurat cand, pentru prima ora, Ion Alexandru la un miting a scos crucea si Biblia si a cerut sa credem in ele. Socul a fost mare si nu a fost doar o simpla luare in deradere sau sa fie considerat un gest controversat, dar nu putini in atari situatie l-au catalogat nebun. Si ala era Ion Alexandru.
      Poate pentru ca am mai citit Biblia, poate necazurile sau poate doar ca nimeni nu ne mai asculta, omul simplu „bucurandu-se” de o lipsa de consideratie patru ani, lui aratan-du-i-se pretuirea doar cand voteaza, oamenii au inceput sa se roage la cine stiu ca-i asculta, la Bunul Dumnezeu, care asa cum il stiam si din copilarie, ne asculta, ne ajuta si tot el ne si mantuieste. Biblia si invataturile sale au inceput sa fie din ce in ce mai cunoscute si totodata pretuite. Se pare ca asistam la o a doua nastere, numai ca de aceasta data nu ca pagani ci ca adevarati crestini. A existat si un Toma Necredinciosul, rau este ca n-a fost singurul. Nici Moise n-a crezut in totalitate Cuvantul Domnului si, inca multi altii.
      Este mai simplu sa ceri Domnului un semn, care El trebuie sa-l faca, nu ca tu „sa crezi si sa nu cercetezi”. Dar Domnul ca unor copii rasfatati, ne implineste si aceste dorinte sau semne, pentru a ne aprofunda mai mult credinta, a trai in litera Bibliei, dar mai cu seama a nu face rau, daca nu esti capabil sa faci bine si sa incerci sa-ti iubesti aproapele.
Insasi istoria Potopului era una de ne speria copilaria, dar nimeni n-a crezut ca pamantul a fost in totalitate acoperit de ape, si ca tot ce-i viu pe acest pamant ii datoram lui Noe, care a avut grija sa le adaposteasca pe corabie. Pentru acei care cunosc cat de imens este regnul animal, ii este aproape imposibil sa creada ca toate vietuitoarele lui au fost pensionarii corabiei cu dimensiunile precizate in Biblie. Prin anii ’70 este randul stiintei sa confirme Istoriile biblice. Varianta stiintifica era ca: in urma cu 6000 de ani IH, luna avea o coada din gheata. Un asteroid lovind-o a provocat potopul, ocazie cu care si luna si-a modificat orbita. Este si asta o explicatie veridica dar este departe de credinta.
      Dupa ce-l de a-l doilea razboi mondial, diferiti piloti americani si englezi, survoland deasupra muntelui Ararat au observat un corp lung de mari dimensiuni prins in gheata, care se observa ca nu-i inclus in planul natural al muntelui. Fotografiile facute de personalul avioanelor, mai tarziu din sateliti si elicoptere duceau la o unica concluzie. Problema care era ca: cine va rosti acele cuvinte va trebui sa aiba dovezi de necontestat. Beneficiind turcii de cateva veri mai calde, gheata topindu-se in parte, au scos la iveala corpul Corabiei lui Noe. Savantii au certificat originea lemnului si vechimea lui. Arca lui Noe este reala si-i pe Muntele Ararat. Canalul de televiziune Discovery a prezentat un material cu probe despre aceasta minunata descoperire. Deci Potopul nu-i o poveste ci-i un fapt real.
      Alaturi de celelalte dovezi zdrobitoare, Dumnezeu ne-a mai oferit inca un semn palpabil, ocazie care pentru noi pacatosii inseamna ca a sosit timpul credintei reale. Sa ne facem o privite intrinseca a credintei noastre si sa devenim acei care trebuia sa fim totdeauna: credinciosi in Dumnezeu, in Cuvantul Lui. Timpurile si semnele acestea ne spun: Plecati urechea la Glasul Domnului!